"Balet pe valul clipei"

„Ai înflorit femeie dintr-un curcubeu,

din ploi cu liliac pe câmpul tău cu maci,
cu iubirea duci scrisori lui Dumnezeu
Și-apoi în lume drum credinței faci...”

Intre cer si pamant

-Să nu-ți pară rău! Niciodată să nu-ți pară rău că ai iubit. Pentru o clipă „risipa” aceea cum îi spui tu te-a ridicat până la cer. Atât trebuie să ții minte. Cel care nu a apreciat este cel care a pierdut, nu cel care a oferit.

Distanta poate apropia doi oameni

Nu trebuie să fii fizic lângă acel suflet pe care-l iubeşti pentru a-ţi demonstra ceea ce simţi pentru el. Dragostea are mai multe înfăţişări, iar uneori distanţa o întăreşte.

Buna ,iubire!

iti amintesti de mine?

Sunt eu, sufletul ascuns in palma , candva eram glasul inimii tale

In serile tarzii ,te inveleam cu aripile iubirii mele

Sufletele noastre adormeau imbratisate mangaindu-se neincetat

Cerul ne scalda in praf de stele ce ni se asezau pe vise

Vise atat de dragi noua!!!

Pentru o clipa ne-am ratacit, dar eu, nu te-am uitat

Te-am asezat pe o margine de suflet 

Si-mi umpli orele de singuratate ,

Noaptea ,din stele imi fac colier de ganduri 

inchid ochii si te strang prelung intre gene

Imi spun ca mi-e bine dar ...mint

in mine urla dorul de tine

mi-e ciuda ,dar rad

Asa, n-am sa te pot uita ingerul meu drag,

caci totul in jur imi aminteste de tine

iar eu te iubesc ....si tu o stii bine..

ADA-MI IUBIREA INAPOI cu AUREL TAMAS

<*;*>

    





 Este nevoie de atât de puţin pentru a putea simţi atât de multe.....
Câtă lume există aici....si  s-ar mulţumi cu atât de puţin pentru a dărui atât de mult....nu trebuie decât să împărtăşeşti lumii puţinul din sufletul tău care pentru alţii ar putea însemna totul !

Un cuvant...

Viata mea este cuvant. Povesti despre ce a fost si nu inceteaza a mai fi pentru un suflet, in care s-au perindat atatia pasi. Lumea mea s-a nascut prin cuvant, din dor, iar dragostea ar fi trebuit sa vindece durerea acestei lumi. Speranta insa, un cuvant atat de frumos dar atat de fragil, isi pierde repede aripile de zbor, iar cuvintele raman doar o rana a tacerii. Pornite ca un cantec de inima, uneori mi-au zdrobit sufletul. Am ajuns in viata ta prin cuvant si am ramas datorita cuvintelor, ca o virgula intre raspuns si tacere. Am invatat  sufletul sa te iubeasca, l-am modelat, i-am dat aripi sa zboare. Apoi, cand a trebuit sa zboare liber spre inima ta s-a transformat doar in tacere, de teama sa nu fie plans intr-o lacrima.

Cine-s eu....?!

Sunt Apa pentru ca am un fel anume de a ma strecura printre obstacolele vietii, de a iesi intr-un final la suprafata, indiferent cat de greu mi-a fost drumul prin adancuri. Sunt Apa pentru ca uneori inghet si nu ma pot topi decat in bratele unei iubiri de Foc. Sunt Apa pentru ca in ochii mei se reflecta dragostea. Si-s Apa pentru ca am varsat atat de multe lacrimi incat sufletul nu-mi poate fi decat ocean.

Dar sunt si Pamant, stiu sigur, fiindca odata, demult, am plans atat de mult incat din mine nu a mai ramas decat nisip suflat de vant si imprastiat in patru zari. A fost adaugat atunci un ingredient magic care a strans firmiturile la loc si, intr-un fel inexplicabil, dupa o vreme, am devenit ca noua. Sunt Pamant, pentru ca Dumnezeu ne-a modelat din tarana. Si pentru ca am un fel anume de a ma lega de spatii si de a le umple cu amintiri.

Sunt Foc, stiu sigur ca sunt, mai bine decat orice altceva. Pentru ca simt pasiunea arzand in mine atunci cand iubesc, pentru ca scanteile imi trosnesc in stomac, iar caldura imi alunga somnul, foamea si setea. Sunt Foc pentru ca nu pot concepe lumea fara acele flacari care te perpelesc prin interior si-ti dau un sens in viata, un drum, un scop pentru care sa respiri.

Nici Aerul nu-mi este catusi de putin strain. Fiindca de cele mai multe ori plutesc cu capul in nori, intr-o alta lume, in care iubirea, fericirea si linistea se impletesc intr-un mod care noua, oamenilor, ne pare utopic. Sunt Aer, fiindca atunci cand iubesc simt ca picioarele mele nu mai ating pamantul, nici sufletul nu-mi mai atarna greu, iar oxigenul dobandeste un gust dulce cu care ma imbat si cant de fericire.

Leandrul alb, de Janet Fitch

“Nu e amuzant? Îmi savurez ura mult mai mult decât am savurat vreodată dragostea. Dragostea e temperamentală. Obositoare. Are exigențele ei. Dragostea te folosește. Se răzgândește. Dar ura… Este ceva de care te poți folosi. O poți sculpta. O poți mânui. Este tare sau moale, după cum ai nevoie. Dragostea te umilește, dar ura te alină.” – Ingrid

“Mă gândeam cât de firave erau legăturile dintre mamă și copii, dintre prieteni, rude, lucruri care crezi că sunt eterne. Orice se poate pierde, mai ușor decât și-ar putea imagina cineva. [...] Oamenii se pierd unii pe alții, mâinile li se despart în mulțime.” – Astrid

“Așa plecau fetele. Își făceau valiza și plecau pe pantofii cu toc. Se prefăceau că nu plâng, că nu e cea mai rea zi din viața lor.” – Astrid

“Singurătatea este condiția umană. Cultiv-o. Felul în care își croiește un tunel în tine îi permite sufletului să crească. Nu te aștepta vreodată să depășești vârsta singurătății. Nu spera să găsești vreodată oameni care să te înțeleagă, pe cineva care să umple spațiul acela. O persoană inteligentă și sensibilă este excepția, marea excepție. Dacă te aștepți să găsești oameni care să te înțeleagă, o să-ți vină să ucizi de disperare. Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să te înțelegi pe tine, să știi ce vrei și să nu lași vitele să-ți stea în drum.” – Ingrid

“Uram etichetele, oricum. Oamenii nu puteau fi puși în categorii – prostituată, casnică, sfântă -, așa cum sortezi corespondența. Eram atât de schimbători, de alunecoși cu temerile și dorințele noastre, cu idealuri și perspective, nestatornici ca apa.” – Astrid

“Perlele nu erau chiar albe, ci de un bej cald stridie, și aveau mici noduri între ele astfel încât, dacă se rupeau să nu pierzi decât una. Îmi doream să fi fost și viața mea așa, înnodată astfel încât, chiar dacă ceva se rupea, întregul să nu se descompună.” – Astrid

“Ce era frumusețea dacă nu voiai s-o folosești, ca pe un ciocan sau ca pe o cheie? Era doar un lucru pe care alții să-l admire, sau să-l invidieze, sau să-l disprețuiască. De care să-și prindă visele ca de un cârlig pe un perete gol.” – Astrid

“Nu m-a luat nimeni, mamă. Mâna mea n-a alunecat niciodată din strânsoarea ta. Nu așa s-a dus totul de râpă. Eram mai degrabă ca o mașină pe care o parcai beată fiind, și apoi nu-ți mai aminteai unde o lăsaseși. [...] Crezi că poți să mă vezi? Atunci spune-mi: Cine sunt? Nu știi. Ochii mei nu sunt albaștrii de gheață, nuanțați cu amestecul tău special de frumusețe și cruzime. Sunt întunecați ca vânătăile de pe interiorul brațului și nu zâmbesc niciodată.” – Astrid

“Iubirea e o poveste de adormit copiii, un ursuleț de plus, familiar, cu un ochi lipsă. Iubirea e o jucărie, un simbol, o batistă parfumată. Iubirea e un cec, unul care poate fi falsificat, care poate fi încasat. Iubirea e o plată care ajunge la scadență.” – Ingrid

“Ce e trecutul? Un maldăr de ziare mucegăite în garajul unui bătrân.” – Astrid

“Astrid Magnussen este o fetiţă de 12 ani care locuieşte în California cu mama ei, Ingrid, o poetă cu spiritul liber. Într-o zi, Ingrid se îndrăgosteşte de un bărbat care îi frânge inima şi îi distruge viaţa. Pentru a se răzbuna, Ingrid îl ucide cu otrava florii ei preferate: leandrul alb. Ea este trimisă la închisoare pe viaţă, iar Astrid începe peregrinările prin nenumărate orfelinate. Timp de aproape un deceniu, ea cunoaşte dragostea interzisă, religia, ameninţarea morţii, drogurile, foametea, şi sentimentul de a fi iubită. În toţi aceşti ani, ea ţine legătura cu mama ei prin scrisori. Şi, în timp ce Ingrid îi insuflă fiicei ei puterea de a supravieţui, Astrid îşi învaţă mama despre dragostea adevărată.”

Dragă mamă,

Îți scriu pentru că altfel nu știu dacă aș avea curaj să-ți spun toate astea. Poate că trebuia să o fac cu mult timp în urmă. Habar n-am de ce am ales momentul ăsta.  Iartă-mă. Pentru toate acele momente în care ți-am înșelat așteptările și pentru dățile în care te-am dezamăgit. Pentru momentele în care am trecut peste cuvântul tău și pentru că te-am mințit. Mi-ai oferit întotdeauna prietenia ta, însă eu mi-am pus de fiecare dată încrederea în alți oameni. Mi-a fost rușine, mami. Mi-a fost rușine să recunosc că aveai dreptate. Că eu am greșit și că tu ai avut dreptate. Și oamenii m-au dezamăgit,  m-au trădat. Și am venit înapoi în brațele tale calde ca să-mi bandajez sufletul. Pentru că doar la tine am găsit mereu cel mai eficient medicament.

 

Alerg dupa apus si.mi zic ca e ultimul…Ultimul pe care doar ochii mei il mangaie.Mint. Cu tine.n gand, o piesa pe repeat, o tigara intr.un colt de gura si.o poza ascunsa undeva intr.un colt de inima.Nu le vreau… mint din nou. Incep sa ma mint ca nu vreau sa te mai stiu, doar ca sa.mi odihnesc mintea pentru o clipa de somn.Ma mint ca nu te mai vreau, dar te caut oriunde cred ca ai putea fi, dar nu esti.Vreau sa privesc lucruri, oameni pe care tu.i privesti, dar nu.i cunosc, nu le stiu…Si atunci privesc cerul, singurul loc unde ochii nostri se pot intalni.Aceeasi secunda, aceeasi zi, poate acelasi loc…ochii atintiti spre cer.Visezi si tu?…nici daca te rog?….nici macar sa.mi faci pe plac?…Naiv in lumea mea…asa.i ? Imatur, asa.i ?…Ai dreptate, muzo, dar copilului acesta ii este dor de tine…de glasul tau…de gandul tau…de sufletul tau cald…de acel ` Noapte buna ` uneori aruncat in graba. Ii e dor de tot…si de toate…
   Naiv…naiv…naiv! Si azi mi.am zis ca plec in goana dupa fericire, crezand ca o voi gasi, dar m.am mintit din nou. Fericirea mea esti tu…chiar aici langa mine.

 

 

“Du-te, dar nu mă vei uita.

Ai cules de pe buzele mele otrava iubirilor care nu se uită.”

                                                                                  — Camil Petrescu

 

 

        O dragoste secreta sau interzisa? O dezamagire pe care o rumegi in tacere? O refugiere in lumea fanteziilor? Sau o incursiune in straturile profunde ale subconstientului, in zona afectelor si a erosului? Este greu de ghicit ce se petrece in spatele cortinei.

Te voi iubi mereu

    Povestea nostra a inceput in vara anului 2006, cand sotul meu mi-a adus acasa un catel foarte simpatic. Pana atunci nu mai avusesem unul, mi se parea ceva normal sa ai un caine dar daca m-ar fi intrebat cineva atunci daca poti iubi atat de mult un caine i-as fi raspuns categoric nu.
    De atunci, Tarzan, si-a facut putin cate putin loc in inima mea; iar nu dupa mult timp a ajuns sa fie membru al familiei mele.
    Ii vad si acum ochisorii lui caprui care ma priveau mereu cu blandete. Ii aud si acum glasul, il aud latrand de cum intram pe strada, parca stia ca ma apropii de casa. Chiar si la telefon imi recunostea vocea. Vorbesc despre el la trecut pentru ca ieri a inchis ochisorii din cauza oamenilor rai. Tarzan a murit otravit. In impasul cel mai mare al vietii mele, cand in urma unui accident am stat in spital trei saptamani, operata fiind, Tarzan venea la mine si ma mangaia cu labuta pe burta cva si cand ar fi stiut ca acolo ma doare.
    Imi este deja dor de el, e curtea pustie.....nu statea locului o clipa....seara ma trezeam auzindu-i glasul. Il vad in orice loc....il vad alergand spre mine....mi-e dor sa-l simt urcandu-se cu labutele, facandu-ma numai noroi. Nu suport gandul ca atunci cand ies din casa el nu mai este pe pragul usii.

“Tăcerea egală cu toate cuvintele”

“Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă
unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi
oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie
descoperă arta desenând cu degetul pe nisip
conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră
trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor
rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea
mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală
cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede
de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini
şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,
uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine
şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti
n-aţi aflat decât că ”a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?
”Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră
înainte de asta. Adică vina noastră este aceea
de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin,
povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atâtea secole şi atâtea greşeli,
după atâtea speranţe şi atâtea amânări, nu mai trebuie
să căutăm fericirea decât lângă mâinile noastre.
Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor
şi dacă într-o dimineaţă păsările vor trece pe ţărm
ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele
decât că sunt nişte păsări ameţite de soare
şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme
ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele
decât că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,
poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură
recăpătându-şi din cele două braţe pierdute un braţ
pentru a desena, imitându-i pe oameni,
conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.”


Poeme – Venus din MiloOctavian Paler

VALERIU STERIAN - PARIU PE O LACRIMA

Că nu erai Ce aș fi vrut… Știam Și mai știam Că te voi pierde-n iarnă

Că erai urmă
Am știut mereu
Ce a lăsat-o pasul meu
În van
Și am știut la fel Că nu ești EU
Deși te semănasem
Într-un lan
Departe,
Nu alături de neghină
Și mult prea des
Ca să mai poți ieși
La o lumină
Ce m-ar vrea regină
Și la la un dor
Ce m-ar putea
Iubi…

Că nu erai
Ce aș fi vrut…
Știam
Și mai știam
Că te voi pierde-n iarnă,
Că m-o durea
Amurgul la lucarnă,
Atât cât îl lăsasem
Pe-un vechi ram.

Iar astăzi știu
Că ai avut un rost
De vreme ce
Ți-am învățat culoarea…
(Ce-mi bântuie prin vise)
Pe de rost
Și-mi învelește
În nopți triste…
Zarea.


Că nu erai
Ce aș fi vrut…
Știam
Și mai știam
Că te voi pierde-n iarnă
Lelia Mossora
17 dec 2011

Daca noi ne iubim...