Petreci viaţa în călătorii spre ceea ce îţi doreşti într-un anumit moment, scurte priviri în neantul timpului, navigând din vis în vis, pasager pe o corabie a căutării propiului eu, sperând în ţărmul sărutului său. Aşteptând raza de soare prin spărtura norilor, raza de soare care să te poarte la mal. Aşteptând liniştea vântului prin frunzele de toamnă şi atingerea mâinii sale pe aleile parcului din oraşul pustiu.
„Şi din largul mării zbuciumate îţi simt sărutul în gustul sărat al mării ce-mi inundă chipul, iar din strânsoarea hamacului încerc să-mi închipui îmbrăţişarea ta şi regret toate clipele petrecute departe de tine, toate dăţile în care îmi pierdeam nopţile la bar, cu prietenii şi toate nopţile în care strângeai perna în braţe sperând că voi ajunge devreme acasă, ca să mă strecor în spatele tău şi să te strâng în braţe şi adormeai plângând … regret şi te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să te regăsesc în srânsoarea hamacului, aici, în mijlocul mării zbuciumate.
Şi te rog să mă primeşti în sufletul tău, să mă laşi să te mângâi o ultimă oară, acum când marea mă cheamă, să-mi asculţi sufletul urlând în faţa valului înfuriat, să-mi simţi durerea şi regretul că nu te-am sărutat, atunci când din uşă mi-ai urat: „Drum Bun şi să ştii că … te iubesc!”… lasă-mă să-ţi cer iertare şi să-ţi spun că şi eu te iubesc şi poate din a ta nemărginită bunătate îmi vei trimite o rază de soare să-mi fie călăuză spre a ta îmbrăţişare.”
Decriptăm mesajele trecutului doar în momentele de criză, uitând, atunci când vântul călduţ al cotidianului ne orbeşte vederea, atunci când letargia nepăsării ne inundă prezentul cuprins de lipsa unui scop, uitând că totul nu este decât o fracţiune din infinitate, o clipire în ochii lui Dumnezeu; îmi petrec timpul, alături de voi, structurând cuburi de litere intr-un castel uriaş de fraze fără sens, pierdut în căutarea formei perfecte, a verbului ce ar putea să te ridice, să te facă să urlii în mijlocul mării, să te facă să-ţi doreşti zborul descătuşat din viaţă, zborul din visele ascunse în spatele pleoapelor şi aş vrea să fiu spor în ciuperca viselor şi să mă transform în conştinţa ta, în dorinţa de a zbura cu propiile aripi, departe de liniaritatea zilelor fără sfârşit, departe de crăpăturile din drumul ales, departe de marşul forţat spre negarea umanităţii.
Ne-am născut umani în zâmbetul de copil, transformându-ne în numere, în maşini de produs nimic, în captatori de amintiri, praf aşezat pe lumina sufletului dăruit, acumulând etichete, în încercări disperate de definire a propiului eu, desăvârşind esenţa divină cu imagini false smulse din amintirea Paradisului. Ne-am pierdut în mijlocul mării, căutând cu disperare un semn în tot ceea ce ne înconjoară şi dintre valuri, din spumă albă şi norii ce zboară, ridicăm chemări spre neantul ce tace.
