Te voi iubi mereu

    Povestea nostra a inceput in vara anului 2006, cand sotul meu mi-a adus acasa un catel foarte simpatic. Pana atunci nu mai avusesem unul, mi se parea ceva normal sa ai un caine dar daca m-ar fi intrebat cineva atunci daca poti iubi atat de mult un caine i-as fi raspuns categoric nu.
    De atunci, Tarzan, si-a facut putin cate putin loc in inima mea; iar nu dupa mult timp a ajuns sa fie membru al familiei mele.
    Ii vad si acum ochisorii lui caprui care ma priveau mereu cu blandete. Ii aud si acum glasul, il aud latrand de cum intram pe strada, parca stia ca ma apropii de casa. Chiar si la telefon imi recunostea vocea. Vorbesc despre el la trecut pentru ca ieri a inchis ochisorii din cauza oamenilor rai. Tarzan a murit otravit. In impasul cel mai mare al vietii mele, cand in urma unui accident am stat in spital trei saptamani, operata fiind, Tarzan venea la mine si ma mangaia cu labuta pe burta cva si cand ar fi stiut ca acolo ma doare.
    Imi este deja dor de el, e curtea pustie.....nu statea locului o clipa....seara ma trezeam auzindu-i glasul. Il vad in orice loc....il vad alergand spre mine....mi-e dor sa-l simt urcandu-se cu labutele, facandu-ma numai noroi. Nu suport gandul ca atunci cand ies din casa el nu mai este pe pragul usii.