Înspre apus clipeşte lumina de-amiază
şi iesle sunt palmele mele şi-i frig;
la ciutură fântânii un înger stă de pază
ca să sfinţească apa când mă înalţ şi strig.
Îmi voi pleca genunchii în roua albastră
alături de gândul pământului în somn
şi cerul va râde bătând în fereastră
amintindu-şi legenda nenuntitului domn.
Ce sete e-n visul seminţelor de mac
încât mireasma ta începe s-obosească
şi firul vremi-n van încerc să-l trec prin ac
cu degete uscate la maluri vechi de iasca.
Potecile abrupte coboară între patimi,
pe sub ţărână iarna pândeşte din alt an
şi-un fulger s-a oprit în trunchiuri de paltini
când vorbele şoptite sunt singure în clan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu