OCTAVIAN PALER

Vino, sa pot regasi drumul spre mine.

Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii

are dacă o atingi pe obraz

Sunetul unor paşi care pleacă

Ti-as spune ceva,

despre noi,

despre zapada de-afara,

despre dragostea mea.

Ti-as spune ceva,

orice,

numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi.

Ti-as spune ceva,

ce-ai stiut,

sau ce stiu,

dar a-nceput sa creasca iarba tacerii intre noi

si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu.

Cand doare cicatricea

ne doare rana veche

sau faptul c-am uitat-o?

Noptile cand imi amintesc iarasi de noi,

totdeauna pe intuneric si amenintati intotdeauna,

imbratisati sub ghilotina mereu,

totdeauna obsedati de timp si de noapte,

haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi,

totdeauna ca in prima noapte a lumii

si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii,

totdeauna amintindu-ne de mari si de soare

si totdeauna pe acest nisip negru al noptii

fara sa stim daca maine vom mai fii impreuna,

totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada,

totdeauna despartirile,

totdeauna dragostea amenintata de altii

si de noi insine,

totdeauna sub acest soare negru

care ne lumineaza, cand se ating, mainile,

totdeauna infricosati ca mainile noastre

vor ajunge la capatul dragostei noastre

si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim

daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii,

daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.

totdeauna dragostea in umbra ca inteleptii lui

Rembrandt,

ea care n-are nevoie de intelepciune ci de speranta

si totusi daca va muri vreodata dragostea noastra,

va muri nu din pricina noptii,

ci din pricina ca noi insine am amenintat-o prea mult.