Intr-un articol anterior vorbeam de iubire. De modul cum iubim si mai ales de ce iubim. Usoara intrebare…greu raspuns. Cand ne indragostim de cineva, nu cred ca putem spune…il iubesc pentru ca are parul rosu, sau ochii verzi…sau masina albastra, sau piscina rotunda. Nu-l iubim nici pentru ca poarta tricouri largi, nici ca fumeaza tigari superlong, nici ca are telefon negru sau ochelari fumurii. Poate doar Dumezeu stie ce ne-a determinat sa-l alegem pe el dintre atatea milioane de barbati. Nu stiu daca la toate femeile functioneaza la fel indragosteala asta…la mine insa asa a fost.
Nici nu cred ca ne putem propune sa ne indragostim, adica nu spunem “uite, de tipul asta cred ca ar fi bine sa ma indragostesc “ si pak, ne cade cu tronc. De obicei se petrece chiar pe dos. Tocmai de cei ce nu ne trece prin gand ca am putea sa ne indragostim…ne legam cu mii de fire invizibile, pe care nici Nostradamus nu le mai poate dezlega. Si apoi sa vezi labirint taica…toata viata ne-o petrecem cautand iesirea. Unii o gasesc, altii nu…. depinde de noroc. Sau de cat de mult iti doresti sa o gasesti.
Intrebata fiind “pentru ce l-am iubit”….am zambit.
L-am iubit pentru felul cum zambea(cred ca avea cel mai frumos zambet din lume), pentru modul cum gandea(si gandea bine), pentru calmul lui sau pentru nerabdarea cu care imi spunea ca ma asteapta, pentru inteligenta care desi nu incerca sa si-o expuna…sarea in ochi. L-am iubit pentru sensibilitatea care o simteam in spatele duritatii masculine, pentru felul cum ma alinta, pentru felul cum imi vorbea….pentru noptile pe care le pierdea doar pentru a fi cu mine…pentru naturaletea gesturilor sale, pentru prietenia sincera care mi-a daruit-o neconditionat, pentru pasiunea care o trezea in mine, pentru frumusetea sufletului sau si nobletea gandirii.
Nu l-am iubit pentru masina lui, dar am indragit-o pentru ca era a lui. Nu l-am iubit pentru tineretea lui, desi ma complexa…dar m-a facut sa ma intorc in timp. Nu l-am iubit pentru ca era din departare ci am indragit departarea pentru ca acolo era el..
Nu l-am iubit pentru nimic anume, dar l-am iubit pentru TOT.
Sunt oameni care in toata viata nu intalnesc iubirea, altii mai norocosi o intalnesc de cateva ori. Eu am intalnit-o o singura data. Iubirea adevarata. …cea pe care-o porti in suflet tot restul vietii ca pe o comoara si o feresti de privirile celor din jur ca nu cumva sa-ti intineze cu vorba lor, culoarea pura ce-a ramas in urma ei. Vorbesc de iubirea aceea care nu tine contabilitatea…ca eu i-am dat si el mi-a spus, ca eu am facut si el a ras…etc. Vorbesc de acel sentiment care se naste INDIFERENT de ce simte celalalt. Pentru ca iubirea nu este un pret. Nu iubesti doar pentru ca el/ea este asa, sau altcumva, sau pentru ca te iubeste si iti ia corn cu mac.
L-am iubit pentru ca alaturi de el ma simteam fericita, ma simteam ocrotita, prezenta lui imi dadea un fantastic sentiment de siguranta…ca alaturi de el, nimic rau nu mi se poate intampla. Ma linistea glasul lui si l-as fi ascultat ore-n sir, ma ametea privirea lui si ma facea sa tremur toata, ma motiva si ma cunostea mai bine decat mine insami. Compatibilitatea isi spune cuvantul si in ultima instanta, asta este cea care defineste durata unei relatii. Faptul ca te gandesti la ceva iar celalalt te intreaba EXACT acel lucru, faptul ca fara sa stiti preferati aceeasi cafea, aveti acelasi telefon, aveti aceleasi temeri, aceleasi dorinte…simultan, este un lucru foarte important.
Intr-o zi s-a intamplat ceva.
Nu stiu ce...
Dupa ce drumurile ni s-au despartit am plans de am crezut ca mi se usuca ochii. Dar a doua zi mi-am spus ca viata mea nu se va opri aici, ca viata nu inseamna doar iubire si de aceea trebuie sa merg mai departe. Nu spun ca a fost usor dar m-am straduit cat am putut. Azi pot privi in urma fara sa mai plang, fara sa regret. Ma bucur doar pentru tot ce am avut, pentru ce am primit, pentru ce am trait. Ma bucur pentru el si vreau sa cred ca este fericit pentru ca merita. Este un om deosebit, doar nu l-am iubit eu degeaba...
Relatiile apar si se duc. Iubirea la fel. Singurul lucru care ramane este prietenia. Este singura care nu dispare pur si simplu…Faptul ca ne-am iubit pe covor,in pat, in masina sau langa pomul din gradina…nu este asa de important. Singurul care imi lipseste este prietenul meu. Omul caruia aveam incredere sa-i destainui orice gand fara sa ma tem ca ma va acuza sau ca va rade, omul care fara sa-i spun ca am o zi proasta…ma intreba “ce este azi cu tine?”, omul care ma invata cu rabdare sa gandesc pozitiv si sa fiu o luptatoare, omul care imi spunea “poti, trebuie doar sa vrei!”…imi lipseste asa mult…caci da, fara iubirea lui nu pot trai, fara prietenia lui mi-e tare greu.
Si apoi dupa acest timp in care alergam amandoi se pare prin acelasi labirint al vietii ne-am dat seama ca numai unul langa celalalt putem invinge orice.Am continuat sa alergam de nebuni .....credeam noi....in directii diferite....pana cand drumurile noastre s-au unit din nou.
Si de atunci iubirea noastra este pe zi ce trece tot mai puternica iar prietenia este cred eu cea care o tine inca in viata.Inainte de a fi iubiti suntem prieteni.
De ce sa ma duc eu sa-mi spun oful in fata "celei mai bune prietene" cand adevaratul meu prieten ma asteapta cu bratele deschise?
De ce sa caute el prietenie in bratele altcuiva cand eu sunt aici si il iubesc pentru tot ceea ce face el...cu bune si cu rele.
Suntem fericiti si asta e tot ce conteaza pentru amandoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu