aşa cum n-am mai plâns de multă vreme...
Acoperă-mi tristeţea cu frunzele din crâng,
ce ne-au fost pat în nopţile supreme...
Dă-mi astăzi o putere s-adun râuri ce curg,
şi să le pun în palma ta cea fină,
Să-mi fii nemărginirea aceluiaşi amurg,
Privindu-mă zâmbind, să-mi fii lumină ...
De răni nu-mi este teamă mai mult decât mi-a fost,
de necrezut îmi pare azi durerea.
Zile şi nopţi, nebune, vor trece fără rost
spre miazănoapte alungând tăcerea...
S-a stins uşor sărutul, dar noaptea n-a-nghiţit
puterea lui ... e-n frunzele din crâng ...
Dă-mi ochii tăi iubite, cu-albastrul infinit
iubeşte-mă, nu mă lăsa să plâng !
Mariana Eftimie Kabbout
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu