Mi-ascult uneori atent ecoul paşilor
gândind că n-au obosit încă.
În ei simt trecerea timpului
şi-mi regăsesc voinţa de stâncă.


Bătăile inimii nu-mi sunt singuratice:
îmi urmează paşii cadenţat.
Prin anotimpuri mă poartă voios,
mereu pe drumuri de neumblat.


Îmi simt amintirile încrustate
în talpa rănită de dor
şi văd cum din ele răzbate
al dorinţei de viaţă, izvor.

Şi merg, merg mai departe sângerând.
Lacrimile mi le înghit
şi râd plângând, hohotind.
Ce frumos, Doamne, am trăit!
                            de Ioana Voicila Dobre